Nu prea mai ai unde sa te duci la rapitor in jurul
capitalei. De fiecare data ziceam asta si auzeam asta, cand voiam sa merg la
pescuit. Pentru ca este in mare parte adevarat. Lacuri din trecut in care prindeam
salai trecuti de 5 kg sau stiuci cat biroul pe care am tastatura s-au
transformat acum in balti exclusiv de crap, navodite de orice urma de rapitor.
Pentru ca mananca puietul de crap. Multi administratori nu vad nicio valoare in
pestele rapitor, asa ca fie il scot complet, fie ii lasa pe vizitatori sa-l
retina fara limita. Pentru ca-i lasa fara crapul cel valoros, la care viseaza
majoritatea. Si cam asa, rapitorul a devenit un miraj.
Mai sunt balti cunoscute pentru rapitor. Dar, surprinzator,
din motive discutabile, marimea pestilor de odinioara s-a micsorat simtitor.
Concursurile din trecut erau castigate cu multi centimetri, dar in ultimii doi
ani, capturile par sa fi intrat serios la apa. Sau sare? Cert este ca mai toate
baltile de rapitor de acum mai mult dezamagesc, decat sa surprinda placut. Si
mereu iti spui ca ramane Delta, cu ale sale incinte suprasaturate de stiuca,
unde abia astepti sa pleci...
Delta ramane mereu o varianta salbatica. Stai cate o
saptamana, te asteapta barca acolo cu cei 60 de cp ca sa ajungi peste tot,
prinzi stiuci micute dar multe, salau, avat si biban cu nemiluita. Si este si al
naibii de frumoasa! Dar ce bine ar fi daca ar exista si un loc la 30 de minute
de Piata Unirii, in care sa te distrezi cu niste dintoase la fiecare sfarsit de
saptamana...
Insa, destul de rar, apare soarele si pe lanseta personala.
Sau, mai bine zis, pe Facebook. Unde afli despre o balta cu administrator nou
care se jura cu mana pe inima ca nu a fost scoasa de acolo nicio coada de
rapitor, de cel putin 10 ani. Dar, in acelasi timp, ca nimeni nu a dat dupa el,
ca s-a dat numai la stationar, ca nu a navodit-o, ca e stiuca de te mananca!
Povestea clasica, auzita mai ales pe baltile in care pescuiesti 4 week-enduri
la rand, iar recordul este un strap cat telefonul. Dar e peste de te mananca!
Incerci, investesti in scule, dai banii pe taxa, pe
carburant, cumperi o baterie noua pentru motorul electric de barca, ba mai vrei
si un Exist din banii primei de Craciun. Te mananca mai ceva ca pe veverita,
dar te scarpini, ca doar esti pescar. Si te duci, te duci, gherla dupa gherla,
mai si prinzi, dar nimic spectaculos, nimic de laudat. Si te pacalesti ca macar
ai evadat, ca ai scapat de “nefasta” si copil, ca ai prins vreme buna, chiar
daca nu ai avut niciun drill. Dar e minciuna, ca toti cunoastem acea
framantare, frustrare, de zi fara peste care sa merite pozat…
Si uite asa vezi pe Facebook o balta de langa Bucuresti care
zice ca e nepescuita. Si suni, te lasa si la rapitor. Acelasi rapitor care te
mananca, sa nu cumva sa cazi in apa din barca, o sa te traga de un picior o
stiuca mare, de fund un salau si doi somni de urechi, o sa navaleasca pe tine
ca niste pesti pirania, ca un rechin din filmul Jaws. Evident, ai mai auzit
asta, ai platit, ai pescuit, dupa care te-ai dus acasa cu miros de peste pe
degete. Dar nu de la peste, ci de la berea bauta si transformata in Brifcor la
iesire.
Ii dai paznicului banul, te urci in barca destul de subreda
pe care ti-a dat-o, montezi sonar, motor electric, JDM-urile virgine, lanseta
de casting nepescuita, plus inca doua de spinning abia luate, vine cu tine si
tovarasul de pescuit cu mai multe “Stelle” ca un general de armata si plecati
spre necunoscut. Cu sufletul plin de filme, idei si ganduri cu lansete indoite
de pesti, nu de cocioc.
Dupa vreo 4 ore de pescuit, lucrurile sunt clare: poezia nu
se dezminte. Pestele acela care ne mananca daca testam temperatura cu degetul,
este de fapt dincolo de dig. Sau in hala Obor. Sau in Delta. Aici, sigur nu. Si
vantul impreuna cu frigul de februarie incep sa-ti inlocuiasca sperantele cu
sprancene ridicate si cu imbufneli. Iar am venit sa ud plasticele degeaba, pe o
balta fara structuri si fara peste.
Pe la 11 apare soarele. Primul tac extrem de timid, o stiuca
pe la 1,5 kg. Dupa 10 minute, alta stiuca, se simte grea, se simte mai vioaie.
Nu trage fir, dar cantarul arata cam 4 kg. Deja se schimba lucrurile, zambetele
apar, telefonul face pozele de rigoare, nu mai exista frig sau vant. Mai trec
15 minute, in acelasi loc, colegul scoate una de 6 kilograme, tot stiuca, burta
umflata de icre. Imi da fatala, cand vad ca a mea de 4 kg pare sosita de la
cresa. Dar recuperez prin cantitate, daca nu pot sa punctez la calitate:
reusesc sa mai scot patru, intre 3 si 3,5 kg/firul. Totul intr-o ora. In restul
zilei, nimic, liniste totala, niciun salau, nicio alta stiuca. Ne-am intors a doua zi. Pe la 11, acelasi balamuc: o stiuca
de 4 kg. Urmeaza inca una la indigo. Un chinez de vreo 7 kg fuge cu fir, il
opresc, e cam ametit si bleg, ii scot jigul din coada si-l eliberez. Dupa care
apar salaii: o multime la vreo 300 de grame, cat adidasul, urmeaza unul la kil,
de doua, de trei kilograme. Totul in aceeasi ora magica. Dupa care liniste si
pace, ca la o sedinta de guvern cand toata lumea face nani.
In alte zile au mai fost capturi frumoase. Nu mai mari ca ce
am prins in prima zi. Altii au prins stiuci si de 8 kg, novaci uriasi, chiar si
somn. Numai la jig articulat “featuring” shad de 6,5 cm. Noi am ramas cam cu
aceeasi medie a stiucilor, de maxim 5 kilograme. Putine pe zi, dar foarte multe
pentru “happy hour”. Acea ora in care ceva se intampla cu balta aceea de crap
care in doua luni va fi impanzita de firele duse de vaporasele cu radiocomanda.
Rapitorii o luau razna si incepeau sa manance. De foame, de suparare, de necaz
inaintea depunerii icrelor, naiba stie. Dar cert e ca existau. Ceea ce nu se
poate spune despre multe balti din preajma Bucurestiului. O balta in care,
intr-adevar, rapitorul te mananca, cel putin o ora pe zi.
Normal ca nu o sa va dezvalui numele locatiei pe care am
pescuit. Ce va pot spune este ca exista, costa 50 lei pe zi si este cu retinere
de peste, 5 kilograme pe zi. Daca depasesti cantitatea admisa platesti inca un
bon sau kilogramele in plus. Spor la la cautari si teste, printre milioanele de
crapi din jurul Bucurestiului inca ne mai asteapta cativa pesti rapitori.
Valentin Manus