Ne aliniem la GDPR!

Vă aducem la cunoștință că www.rapitorimania.ro utilizează fișiere de tip cookie și alte tehnici similare pentru a asigura funcționarea site-ului și protejarea datelor dvs., pentru a vă oferi o experiență cat mai placută și personalizată, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul într-un mod anonim.

Le oferim partenerilor noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză a traficului informații cu privire la modul in care folosiți site-ul nostru prin intermediul cookie-urilor pe care ei le pot seta.

Înainte de a continua navigarea pe www.rapitorimania.ro, vă rugăm să citiți și să întelegeți conținutul Politicii de utilizare cookie și al Politicii de confidențialitate.

Prin continuarea navigării și utilizarea serviciilor noastre, vă exprimați acordul cu privire la Politica de utilizare cookie și la Politica de confidențialitate.

Ultima modificare: 29.05.2018
pop-up fumigena senzor

Ziua in care vine Monstrul. Pledoarie pentu catch&release!

marți, 27 februarie 2018   |   4932   afişări   

Întotdeauna m-am întrebat cât de mare trebuie să fie un pește pentru a fi... cu adevărat mare. Dacă este să trec în revistă trăirile mele pescărești, nu pot să nu iau în considerare începuturile. Bragadiru, carași, murgoi (Pseudorasbora), roșioare. Călătorii de pescuit făcute cu bicicleta Pegas, cu undițele legate de cadru. Țin minte că un caras nu mai mare de o palmă mi s-a părut la una dintre aceste evadări ciclisto-halieutice trofeul absolut. Pentru mine, atunci, acel pește de câteva sute de grame era enorm. Sau prima descindere in Delta Dunării, când am făcut cunoștință cu prima știucă din viața mea – o mârlița de 700 g, venită la o montură barbară cu roșioară vie, și care mi s-a părut atunci un adevărat rechin, un great white capabil să mă ciopârțească în barcă, în timp ce se zbătea printre lansete.

 

În toți acești ani de pescuit am avut o revelație importantă, și să știți că ține mai puțin de tehnicile folosite sau de strategii, cât mai ales de perspectiva din care privești tot ceea ce ți se întâmplă atunci când singurul tău țel în viață, cel puțin temporar, pare să fie înțeparea peștilor și ceea ce urmează după. Pescuind cu asiduitate avat am plecat de la stadiul în care un exemplar de un kilogram era trofeul absolut. Apoi, avat după avat, am ridicat ștacheta, asemenea unui săritor în înălțime, iar avatul de un kilogram a devenit banalitate. Așa și știuca de 2 kilograme, apoi cea de 4 kilograme, apoi cea de 7 kilograme. Problema este însă că riscăm să devenim vânători exclusiviști de monștri. Iar reușita - și implicit satisfacția - nu mai vin decât dacă îți iei doza din ce în ce mai mare, ajungi la supradoză și încet – încet la inevitabilul sevraj. Așa putem discuta fățiș despre „monstru”.

 

Monstrul, cel puțin pentru pescari, este ca orizontul. Nu-l vei atinge niciodată cu adevărat pentru că între tine și infinit există o variabilă continuă. Tot așa și cu știuca, sau avatul, sau bibanul, ca să nu mai zic de păstrăv, ori de clean. Monstrul nostru este exact ca filmul horror, iar ca spectator dedicat vrei mai mult suspens, mai mult sânge, mai multă hidoșenie, mai mult întuneric, și în cele din urmă mai multe efecte speciale. Dacă vom privi un horror mut, alb-negru, din perioada expresionistă germană, așa cum este de pildă Nosferatu, o să ni se pară pueril în comparație cu tona de efecte speciale din era hi-tech a filmelor horror de astăzi. Pentru o picătură de frică ai nevoie de tot mai multă tehnologie. Exact la fel se întîmplă și cu bucuria unei capturi. Ai nevoie de tot mai multe kilograme, de tot mai mulți centimetri. Prinzând știuci tot mai mari ai riscul de pierde însă cu totul controlul asupra modului în care îți trăiești pasiunea. Mai exact spus, dacă nu ești capabil să-ți păstrezi bucuria capturării unei știuci sub acel metru psihologic spre care tindem cu toții, pescuitul va deveni un lung șir gri de frustări, colorate ici și colo cu ceva reușite. În aceste circumstanțe „monstrul” a reușit să-ți devoreze plăcerea de a pescui. Iar pescuitul fără plăcere este cel mult competiție. Cu tine în primul rând, și apoi cu ceilalți. Poate fi performanță, tehnică, poate fi ce vreți voi, dar nu mai este plăcere, emoție. Înțelegeți ce vreau să spun.

 

Eram acum ani de zile în Suedia, pe un râu cristalin, plutind peste niște stânci ce îmi dădeau impresia că sunt spinările unor plesiosauri adormiți. În neștiutul dintre aceste stânci șlefuite de ghețari imaginația mea plăsmuia umbre de monștri, monștri de peste un metru lungime, știuci viguroase de râu scandinav, crescute în ape care au avut parte de atingerea rece a Cercului Polar. Pescuiam împreună cu Paco - Ion Dumitru, membru al lotului național de spinning, pescar de competiție cu state vechi. Eu cred că este cel mai bun pescar de răpitor pe care l-am văzut în acțiune, dedicat 100% acestei pasiuni, om cu experiență pe malul apelor, cu ani de zile petrecuți în barcă – dacă este să adunăm orele trăite așa, plecat mereu în căutarea peștilor. Ei bine, la un moment dat, după nenumărate știuci frumoase, dar nu neapărat capitale, la oscilanta lui Paco s-a repezit „monstrul”. A venit din scurt de sub o stâncă, la vedere, atacând frontal și foarte aproape de barcă. Eu am văzut doar o umbră, Paco în schimb a văzut tot, cum știuca enormă a căscat gura, cum a ratat, cum a cabrat, cum a dispărut din nou în adâncuri. Atunci Paco s-a făcut mic pe bancheta bărcii, a pus deoparte lanseta și a zis „Eu nu mai pescuiesc aici”. S-a înfricoșat sincer, nu blufa, mi-a explicat laconic cum arăta gura imensă și plină de dinți. Dinți cât ai unui câine ciobănesc. Un monstru. Puteai să-i bagi două mâini în gură fără să-i atingi puzderia aceea de dinți înfricoșători. Atunci a fost prima dată când am asistat la trecerea graniței în pescuit de la extaz la instinct de conservare.

 

În acea zi mi-am dat seama că am pescuit o viață la știucă visând captură după captură să prind din ce în ce mai mare. În subconștientul meu nu exista limită, știucile după care alergam erau mereu mai mari decât tot ce am prins până atunci. Și trebuie să recunosc că asta a aruncat invariabil o umbră de blazare peste capturile mai mici pe care le aveam, știuci care probabil ar fi bucurat pescari ceva mai începători, așa cum eram și eu cu ani în urmă. Totuși, cât de mare trebuie să fie știuca vieții? Ăsta este termenul - „știuca vieții”. 150 cm? 200 cm? Unde trebuie să ajungi pentru a spune „Fraților, eu mă opresc aici. Am știuca vieții”. Știți starea aceea, când prinzi o știucă mare. După niște zeci de știuci banale, într-o zi perfectă, o aduci la minciog. Aduci în barcă știuca de peste un metru, recordul. Faci poze, îi dai drumul și te așezi pe banchetă. Încă îți tremură mâinile. Dacă ești fumător îți aprinzi o țigară. Dacă te-ai lăsat de fumat, îți aprinzi o țigară. Dacă nu ești fumător, te prostești și ceri o țigară amicului din barcă. Stai, nu mai pescuiești, privești celălalt pescar cum lansează, cum recuperează, cum prinde din când în când câte o știucă. Știi că nu mai poți pescui, cel puțin pentru niște minute bune. Orice știucă obișnuită care va veni, nu-ți va mai da satisfacție. Preferi să stai și să privești. Apoi, după o vreme, vei pescui detașat, distrat, fără să vrei cu adevărat să mai prinzi ceva. Pescuiești doar așa, cum fac piloții de curse după ce au câștigat cursa, mai aleargă o tură, două, să salute publicul. În mod logic, dacă asta este povestea unei zile de pescuit, tot așa ar trebui să fie și povestea unei vieți de pescuit. Știuca maximă, mamut. Cât ar trebui să fie?

 

1,5 metri, aș zice fără nici cea mai vagă îndoială. Mi se pare decent. Realizabil. Și totuși, dacă vine mâine? Știuca de 1,5 metri. Ce urmează? Pescuitul la știucă nu va mai exista? Ar trebui să pun jos lanseta și să privesc la alții cum încearcă să prindă la rândul lor știuca vieții? Dar dacă – să zicem – aș lua-o razna și aș vrea o știucă de 3 metri? Nu ar fi periculos să încerc să o scot din apă? Aș avea un echipament capabil să facă așa ceva? Ar trebui să pescuiesc toată viața cu echipament Big Game, cu lansetă pentru pește spadă, sfidând oprobiul public, caterinca confraților? Lăcomia este o trăsătură umană centrală. Să fii om, înseamnă să fii lacom, măcar puțin. Atunci ar trebui să vreau o știucă de 5 metri, sau poate 10 metri. Dar de ce nu o știucă de 20 de metri? De ce nu plec pe ocean, la biban de epave, la pește spadă, la great white, la tarpon? Unde ar trebui să mă opresc? La 500 de kilograme? 800 kilograme? Eu cred totuși că monstrul adevărat nu are repere dimensionale concrete. Este acea făptură acvatică, mai mult sau mai puțin solzoasă, fără repere dimensionale. Este știuca lui Paco, o emoție fără finalizare, este știuca fiecăruia dintre noi, știuca pierdută în drill, știuca ce a îndreptat agrafa, care a îndreptat inelul despicat, ancora forjată, care rupt multifilamentul de 50 lbs, lanseta, mulineta. Este știuca vieții, pe care din fericire nu o prindem, altfel pescuitul s-ar termina. Țiganii au un obicei atunci când își fac o casă: o lasă neterminată, măcar un zid fără tencuială, o lemnărie încă nevopsită, ceva, acolo, lăsat de izbeliște. Pentru că dacă ai terminat casa, poți să mori. Este la acest nivel, nivelul la care suntem pănă la urmă toți, finalul unei vieți de om. Finalul unui vis.

 

Am dat-o și pe coperta cărții Odiseea pescarului digital, este un citat din John Steinbeck, aș reveni la el pentru că mi se pare elocvent pentru discuția noastră de acum: „...oamenii au nevoie de monstri in propriile oceane, deoarece un ocean fara monstri e ca un somn fara vise. ” Șansa noastră este că în toată această goană după captura capitală drumul să ni se intersecteze cu al unor pești mari, pe care să-i scăpăm. Din ceea ce simțim în lansetă, din ceea ce zărim fugitiv și deformat de refracție sub apă vom întrupa monstrul. Îl vom modela din plămada imaginației, așa cum olarul dă formă unui ulcior de apă din bulgărul de lut. Și evident că vom exagera de fiecare dată când ne vom gândi la acel pește fantastic pe care l-am scăpat. Știuca vieții, avatul întregului sezon, bibanul secolului. Monstrul pe care nu-l vei atinge niciodată. Morcovul după care vei merge la nesfârșit, trăgând după tine o căruță plină ochi cu năluci.

 

Malin Musatescu



Unei persoane îi place asta.


Comentarii


Momentan nu există comentarii.


 
cristialbu.ro