Ne aliniem la GDPR!

Vă aducem la cunoștință că www.rapitorimania.ro utilizează fișiere de tip cookie și alte tehnici similare pentru a asigura funcționarea site-ului și protejarea datelor dvs., pentru a vă oferi o experiență cat mai placută și personalizată, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul într-un mod anonim.

Le oferim partenerilor noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză a traficului informații cu privire la modul in care folosiți site-ul nostru prin intermediul cookie-urilor pe care ei le pot seta.

Înainte de a continua navigarea pe www.rapitorimania.ro, vă rugăm să citiți și să întelegeți conținutul Politicii de utilizare cookie și al Politicii de confidențialitate.

Prin continuarea navigării și utilizarea serviciilor noastre, vă exprimați acordul cu privire la Politica de utilizare cookie și la Politica de confidențialitate.

Ultima modificare: 29.05.2018

Știucile mari pe care le-am pierdut!

22 decembrie 2018   |   3532   afişări   

Încep prin a confirma ce spune zicala: „Peștele care scapă din undița pescarului este întotdeauna cel mai mare!” Așa am pățit și eu cu câteva știuci care încă îmi bântuie visele. Și ale mele au fost mari, foarte mari, cât de mari? Cele mai mari. Au fost destul de multe și îmi aduc aminte de fiecare în parte, de parcă ar fi fost ieri.

 

Acceleratul de Bascov

Prin 2002 am reușit să ajung pe acumulările Bascov și Budeasa, Argeș, purtat de mirajul știucilor uriașe pe care le prindea Gheorghe Dinuță din Pitești, cred că atunci am văzut în poze prima știucă de 14 kg din România. Dacă în prima zi pe Budeasa nu am avut mari rezultate, am mutat barca pe Bascov, unde se știa că sunt știuci mai multe, dar mai mici, tânăr fiind nu aveam prea multă răbdare și nici veleitățile unui vânător de trofee. Am văzut cum restul pescarilor de pe Bascov prindeau la un shad de silicon alb cu cap roșu, eu nu aveam încă așa ceva în trusă, pescuiam exclusiv la lingură în acea vreme. I-am studiat și mi-am dat seama că pescuiau în apropierea fundului apei, lansau, lăsau să cadă gumă, apoi mulinau încet și constant. Atât de prețioase erau acele gume încât evitau să pescuiască o zonă productivă cu apa adâncă 8-9 metri, o zonă invadată pe fundul apei de buturugi. Aflasem pontul de la unul dintre pescarii locului, zis și făcut, m-am dus cap compas la rame direct pe agățături. Primele lansări le-am făcut de tatonare, numărând în cât timp îmi ajungea lingura pe fundul apei. Apoi, în pescuit, după ce lingura începea să cadă, număram cu două, trei secunde mai puțin ca la socoteală și începeam să mulinez constant. Și am numărat de mi-a venit acru, apa adâncă, până ajungea oscilanta pe fund mă lua somnul. Nu mai știu pe la a câta lansare, exact în momentul în care încep recuperarea am un atac de îmi ia lanseta din mână, încerc să contrez, simt dinții cum scrâșnesc pe lingură și în câteva secunde știuca vine într-o viteză năucitoare fix sub barcă și îmi parchează oscilanta într-un butuc. N-am putut avea nicio reacție, totul s-a întâmplat în câteva secunde. Moby Dick, clar.

 
 

Fălci pe balta Tătaru!

Prin anii 2004-2005 frecventam balta Tătaru destul de des, o Deltă în miniatură la câțiva kilometri de București. Fiecare ieșire pe această gârlă era o peripeție, accesul fiind unul dintre cele mai anevoioase întâlnite în viața mea de pescar. Intrarea pe lac se putea face în condiții de ploaie numai cu mașina 4x4 prin Plătărești sau pe jos, traversând un canal de scurgere al Dâmboviței cu pneumatica în spate și cu nările acoperite. Dar merita, chiar dacă am vomitat de câteva ori pe canal sau am rămas împotmolit cu mașina. Acolo am văzut prima oară lângă barcă o știucă de peste un metru pe care am încercat să o prind două zile la rând.

În prima zi mi-a venit cu valul în cap pe o oscilantă armată cu o ancoră mică, a mușcat, am ținut-o preț de câteva secunde în lanseta din fibră de sticlă, dar nu am reușit să o înțep bine. Mi-a lăsat lanseta flască și niște urme de dinți în metalul linguriței. A doua zi am schimbat lanseta cu una mai tare, firul, cu unul mai gros, ancora aceleiași lingurițe, cu una 2/0 Gamakatsu. Eram pregătit.

Reajuns pe locul faptei, lansez, îmi vine din nou cu valul în cap, caracalina ia lingurița, înțep puternic și simt cum ancora scrâșnește pe dinții ei. O scuipă, continui să joc lingura, îmi dă din nou, o las o secundă-două, mă opintesc pe picioare și înțep din nou cu toată forța pe care mi-o dă adrenalina din corp. O scuipă din nou. Și întoarce lângă barcă, barbotând în cerc apa. Restul zilei mi-am petrecut-o pe același loc, lansând de sute de ori, în speranța unui nou atac. Nu a mai venit. La scurt timp după această întâmplare balta a fost secată și căsăpită de săteni, se zvonește că s-au scos cu furca știuci de 13-14 kilograme.

 

 

100 metri sprint, Fărăgău

Tot prin acea perioadă eram în vizită la Doru Someșan, în Târgu-Mureș. Seară pescărească între băieți, înșiram nălucile din truse pe masă și Doru îmi arăta o oscilantă care părea ciocănită cu un cui. „Umflătura asta este de la o știucă, mi-a dat în lingură, am înțepat-o și mi-a luat 100 de metri de fir fără drept de apel, am pus mâna pe tambur spre final și i-a sărit din gură”, îmi zice Doru. „Când și unde?”, am întrebat. „Aproape de Târgu-Mureș, pe Fărăgău, încă mai este știuca acolo, vrei să mergem mâine?”, a venit îmbucurător răspunsul lui Doru.

Dimineața la prima oră umflam barca pneumatică exact pe locul unde se întâmplase povestirea. „Uite, la fultanul ăla de stuf, acolo mi-a dat!” N-am mai avut răbdare, am intrat pe apă cu barca umflată pe jumătate. Timp de o oră a fost liniște, n-am vorbit, încercam să facem cât mai puțină gălăgie, lansând nălucă după nălucă, în speranța unui atac. Caut în trusă o oscilantă asemănătoare cu cea a lui Doru, o găsesc, dar nu verific ancora – mare greșeală. Lansez către fultan și pe la jumătatea traseului de recuperare simt un țac și se face o mare vâltoare. „Pfff, cât de mare era, zici că a tras cineva dopul la gârlă!”, îi spun lui Doru arătându-i deranjul acvatic făcut de întoarcerea știucii.

Iar n-am vorbit timp de o oră și am continuat să pescuim la punct fix în același loc. O pală de vânt ne mișca barca și nu mai pot să lansez comod în direcția câștigătoare. Puteam să reorientez poziția bărcii folosind vâslele, dar am preferat să nu fac gălăgie și lansez cumva în spatele meu. Fix în momentul în care nu eram atent, primesc cel mai violent atac posibil, atât de puternic încât barca s-a reîntors pe poziția inițială din trăsătura știucii. Am continuat până s-a lăsat seara, dar nu am mai avut nicio trăsătură. Tot la scurt timp și Fărăgăul a fost secat și atacat cu furcile, am aflat câțiva ani mai târziu că se prinsese o știucă de 17 kilograme.

 

Fire din Coada Calului

Delta Dunării, Holbina Trei Bibani, anul 2014, Coada Calului. Așa se numește lacul denumit după o plantă care crește în abundență pe acea zonă, planta denumită „coada-calului”. Eram pionieri în pescuitul pe această incintă și ne plăcuse acest lac datorită apei adânci de pe mijloc, cu plante submerse, de aceea am insistat aici în căutarea exemplarelor mari. Știam din trecut că existau exemplare trecute de un metru, mai pescuisem pe Holbina în 2004, 2005, Mălin scăpase un monstru chiar în fața mea pe unul dintre lacuri, denumit Oaia Mare. Dar asta este altă poveste.

Revenim la știuca noastră, Cox lansează peste o insulă de brădiș cu un glider, atac, înțeapă, firul pleacă de pe tambur ca la crap, urlă „Băăăh, e mare!”, eu sar pregătit cu minciogul. Aud apa cum plesnește în spatele bărcii, întorc capul și văd un mare cap de știucă ieșit afară... și zic: „Băh, ești nebun, a mai ieșit una mare aici în spate!” Normal că era aceeași, mușcase voblerul și plecase în sprint direct pe sub pătura de brădiș și barca noastră. Amuzant este că drillul se întâmpla în fața bărcii. Nu a fost amuzat că a scăpat de vobler și am stat jumătate de oră să-l recuperăm. Așa, la ochi, avea peste 120 cm lungime.

Peste câteva săptămâni ne-am reîntors să o prindem. Și am început tatonarea exact cu același glider pe care îl folosise Cox, dar îl echipasem cu două ancore Gamakatsu 2/0. În plus, îmi strânsesem frâna la mulinetă și mărisem grosimea firului pe principiul „care pe care”. Nu durează prea mult timp, am atac, înțep, știuca pleacă exact ca din pușcă, îmi ia 30 de metri de fir de pe tamburul strâns aproape la maximum și se parchează undeva liniștită. „O mai ai?”, mă întreabă Cox. „Nu știu!”, răspund și începem să mergem după fir din metru în metru. Nu vreți să știți câte zigzaguri am făcut printre coloanele de brădiș până să recuperăm voblerul. Scăpase.

 

Butucul din Suedia, Umealven!

Ca să închei anul cum se cuvine, la ultima expediție din Suedia, din această vară, am scăpat din nou o știucă mare. Pe bune, asta chiar era cea mai mare pe care am avut-o vreodată în lansetă. Eram în ultima zi a expediției împreună cu Cox în barcă, pe râul Umealven, niciunul dintre noi nu prinsese știuci de peste 100 cm în cele cinci zile de pescuit.

Insistăm cu năluci mari care concurează cu lungimea unui antebraț, în speranța că „năluca mare, știuca mare”, exemplarele de aici fiind obișnuite să consume păstrăvi de dimensiuni apreciabile. Am prins constant știuci de 70, 80, 90 cm până când am ajuns pe o zonă cu curent mai puternic și plante, unde ne-am hotărât să ne ancorăm și să insistăm până la finalul zilei. Schimbăm nălucă după nălucă, gume, glidere, voblere, tot ce avem prin truse.

Îmi obosise încheietura de la șobolanii lansați și hotărăsc să mă relaxez un pic pescuind la lingură. Pun o oscilantă de 18 grame, o las pe fundul apei limpede cristal și încep să o joc pe verticală în curentul apei. Un butuc de pe fundul apei se ridică, deschide o gură uriașă și îmi aspiră lingura. „Mamăăă, cât de mare e!!!” Înțep de două ori, ca să fiu sigur că nu scapă, și începe un drill de poveste pe care Cox îl asistă vădit deranjat că nu venise la el butucul care depășea cu mult metrul sperat. Bineînțeles că îmi scapă. Cum? Habar n-am. Cert este că am văzut la Cox un zâmbet în colțul gurii: „La lingură, ha?” 

In the end it doesn’t even matter!

Într-un fel acum mă bucur că nu le-am prins, cel puțin după ce am citit unul dintre articolele lui Mălin Mușatescu, din care m-a marcat acest pasaj.

 
Andy Arif

„În acea zi mi-am dat seama că am pescuit o viață la știucă, visând captură după captură să prind din ce în ce mai mare. În subconștientul meu nu există limită, știucile după care alergam erau mereu mai mari decât tot ce am prins până atunci. Și trebuie să recunosc că asta a aruncat invariabil o umbră de blazare peste capturile mai mici pe care le aveam, știuci care probabil i-ar fi bucurat pe pescari ceva mai începători, așa cum eram și eu cu ani în urmă. Totuși cât de mare trebuie să fie știuca vieții? Ăsta este termenul – „știuca vieții”. 150 cm? 200 cm? Unde trebuie să ajungi pentru a spune: „Fraților, eu mă opresc aici. Am știuca vieții”. Știți starea aceea, când prinzi o știucă mare. După niște zeci de știuci banale, într-o zi perfectă, o aduci la minciog. Aduci în barcă știuca de peste un metru, recordul. Faci poze, îi dai drumul și te așezi pe banchetă. Încă îți tremură mâinile. Dacă ești fumător, îți aprinzi o țigară. Dacă te-ai lăsat de fumat, îți aprinzi o țigară. Dacă nu ești fumător, te prostești și-i ceri o țigară amicului din barcă. Stai, nu mai pescuiești, privești celălalt pescar cum lansează, cum recuperează, cum prinde din când în când câte o știucă. Știi că nu mai poți pescui, cel puțin pentru niște minute bune. Orice știucă obișnuită care va veni nu-ți va mai da satisfacție. Preferi să stai și să privești. Apoi, după o vreme, vei pescui detașat, distrat, fără să vrei cu adevărat să mai prinzi ceva. Pescuiești doar așa, cum fac piloții de curse după ce au câștigat cursa, mai aleargă o tură, două, să salute publicul. În mod logic, dacă asta este povestea unei zile de pescuit, tot așa ar trebui să fie și povestea unei vieți de pescuit. Știuca maximă, mamut. Cât ar trebui să fie?”.

 
 
 


Unei persoane îi place asta.


Comentarii


Momentan nu există comentarii.


 
 whiteman.ro