Fălci pe balta Tătaru!
Prin anii 2004-2005 frecventam balta Tătaru destul de
des, o Deltă în miniatură la câțiva kilometri de București. Fiecare ieșire pe
această gârlă era o peripeție, accesul fiind unul dintre cele mai anevoioase
întâlnite în viața mea de pescar. Intrarea pe lac se putea face în condiții de
ploaie numai cu mașina 4x4 prin Plătărești sau pe jos, traversând un canal de
scurgere al Dâmboviței cu pneumatica în spate și cu nările acoperite. Dar
merita, chiar dacă am vomitat de câteva ori pe canal sau am rămas împotmolit cu
mașina. Acolo am văzut prima oară lângă barcă o știucă de peste un metru pe
care am încercat să o prind două zile la rând.
În prima zi mi-a venit cu valul în cap pe o oscilantă
armată cu o ancoră mică, a mușcat, am ținut-o preț de câteva secunde în lanseta
din fibră de sticlă, dar nu am reușit să o înțep bine. Mi-a lăsat lanseta
flască și niște urme de dinți în metalul linguriței. A doua zi am schimbat
lanseta cu una mai tare, firul, cu unul mai gros, ancora aceleiași lingurițe,
cu una 2/0 Gamakatsu. Eram pregătit.
Reajuns pe locul faptei, lansez, îmi vine din nou cu
valul în cap, caracalina ia lingurița, înțep puternic și simt cum ancora scrâșnește
pe dinții ei. O scuipă, continui să joc lingura, îmi dă din nou, o las o
secundă-două, mă opintesc pe picioare și înțep din nou cu toată forța pe care
mi-o dă adrenalina din corp. O scuipă din nou. Și întoarce lângă barcă,
barbotând în cerc apa. Restul zilei mi-am petrecut-o pe același loc, lansând de
sute de ori, în speranța unui nou atac. Nu a mai venit. La scurt timp după
această întâmplare balta a fost secată și căsăpită de săteni, se zvonește că
s-au scos cu furca știuci de 13-14 kilograme.
100 metri sprint, Fărăgău
Tot prin acea perioadă eram în vizită la Doru Someșan, în
Târgu-Mureș. Seară pescărească între băieți, înșiram nălucile din truse pe masă
și Doru îmi arăta o oscilantă care părea ciocănită cu un cui. „Umflătura asta
este de la o știucă, mi-a dat în lingură, am înțepat-o și mi-a luat 100 de
metri de fir fără drept de apel, am pus mâna pe tambur spre final și i-a sărit
din gură”, îmi zice Doru. „Când și unde?”, am întrebat. „Aproape de Târgu-Mureș,
pe Fărăgău, încă mai este știuca acolo, vrei să mergem mâine?”, a venit îmbucurător
răspunsul lui Doru.
Dimineața la prima oră umflam barca pneumatică exact pe
locul unde se întâmplase povestirea. „Uite, la fultanul ăla de stuf, acolo mi-a
dat!” N-am mai avut răbdare, am intrat pe apă cu barca umflată pe jumătate.
Timp de o oră a fost liniște, n-am vorbit, încercam să facem cât mai puțină
gălăgie, lansând nălucă după nălucă, în speranța unui atac. Caut în trusă o
oscilantă asemănătoare cu cea a lui Doru, o găsesc, dar nu verific ancora –
mare greșeală. Lansez către fultan și pe la jumătatea traseului de recuperare
simt un țac și se face o mare vâltoare. „Pfff, cât de mare era, zici că a tras
cineva dopul la gârlă!”, îi spun lui Doru arătându-i deranjul acvatic făcut de
întoarcerea știucii.
Iar n-am vorbit timp de o oră și am continuat să pescuim
la punct fix în același loc. O pală de vânt ne mișca barca și nu mai pot să
lansez comod în direcția câștigătoare. Puteam să reorientez poziția bărcii
folosind vâslele, dar am preferat să nu fac gălăgie și lansez cumva în spatele
meu. Fix în momentul în care nu eram atent, primesc cel mai violent atac
posibil, atât de puternic încât barca s-a reîntors pe poziția inițială din
trăsătura știucii. Am continuat până s-a lăsat seara, dar nu am mai avut nicio
trăsătură. Tot la scurt timp și Fărăgăul a fost secat și atacat cu furcile, am
aflat câțiva ani mai târziu că se prinsese o știucă de 17 kilograme.
Fire din Coada Calului
Delta Dunării, Holbina Trei Bibani, anul 2014, Coada
Calului. Așa se numește lacul denumit după o plantă care crește în abundență pe
acea zonă, planta denumită „coada-calului”. Eram pionieri în pescuitul pe
această incintă și ne plăcuse acest lac datorită apei adânci de pe mijloc, cu
plante submerse, de aceea am insistat aici în căutarea exemplarelor mari. Știam
din trecut că existau exemplare trecute de un metru, mai pescuisem pe Holbina
în 2004, 2005, Mălin scăpase un monstru chiar în fața mea pe unul dintre lacuri,
denumit Oaia Mare. Dar asta este altă poveste.
Revenim la știuca noastră, Cox lansează peste o insulă de
brădiș cu un glider, atac, înțeapă, firul pleacă de pe tambur ca la crap, urlă „Băăăh,
e mare!”, eu sar pregătit cu minciogul. Aud apa cum plesnește în spatele
bărcii, întorc capul și văd un mare cap de știucă ieșit afară... și zic: „Băh,
ești nebun, a mai ieșit una mare aici în spate!” Normal că era aceeași, mușcase
voblerul și plecase în sprint direct pe sub pătura de brădiș și barca noastră.
Amuzant este că drillul se întâmpla în fața bărcii. Nu a fost amuzat că a
scăpat de vobler și am stat jumătate de oră să-l recuperăm. Așa, la ochi, avea
peste 120 cm lungime.
Peste câteva săptămâni ne-am reîntors să o prindem. Și am
început tatonarea exact cu același glider pe care îl folosise Cox, dar îl
echipasem cu două ancore Gamakatsu 2/0. În plus, îmi strânsesem frâna la
mulinetă și mărisem grosimea firului pe principiul „care pe care”. Nu durează
prea mult timp, am atac, înțep, știuca pleacă exact ca din pușcă, îmi ia 30 de
metri de fir de pe tamburul strâns aproape la maximum și se parchează undeva
liniștită. „O mai ai?”, mă întreabă Cox. „Nu știu!”, răspund și începem să
mergem după fir din metru în metru. Nu vreți să știți câte zigzaguri am făcut
printre coloanele de brădiș până să recuperăm voblerul. Scăpase.
Butucul din Suedia, Umealven!
Ca să închei anul cum se cuvine, la ultima expediție din
Suedia, din această vară, am scăpat din nou o știucă mare. Pe bune, asta chiar
era cea mai mare pe care am avut-o vreodată în lansetă. Eram în ultima zi a
expediției împreună cu Cox în barcă, pe râul Umealven, niciunul dintre noi nu
prinsese știuci de peste 100 cm în cele cinci zile de pescuit.
Insistăm cu năluci mari care concurează cu lungimea unui
antebraț, în speranța că „năluca mare, știuca mare”, exemplarele de aici fiind
obișnuite să consume păstrăvi de dimensiuni apreciabile. Am prins constant știuci
de 70, 80, 90 cm până când am ajuns pe o zonă cu curent mai puternic și plante,
unde ne-am hotărât să ne ancorăm și să insistăm până la finalul zilei. Schimbăm
nălucă după nălucă, gume, glidere, voblere, tot ce avem prin truse.
Îmi obosise încheietura de la șobolanii lansați și
hotărăsc să mă relaxez un pic pescuind la lingură. Pun o oscilantă de 18 grame,
o las pe fundul apei limpede cristal și încep să o joc pe verticală în curentul
apei. Un butuc de pe fundul apei se ridică, deschide o gură uriașă și îmi aspiră
lingura. „Mamăăă, cât de mare e
In the end it doesn’t even matter!
VIDEO
Într-un fel acum mă bucur că nu le-am prins, cel puțin
după ce am citit unul dintre articolele lui Mălin Mușatescu, din care m-a
marcat acest pasaj.
Andy Arif
„În acea zi mi-am dat seama că am pescuit o viață la
știucă, visând captură după
captură să prind din ce în ce mai mare. În subconștientul meu nu există limită,
știucile după care alergam erau mereu mai mari decât tot ce am prins până
atunci. Și trebuie să recunosc că asta a aruncat invariabil o umbră de blazare peste
capturile mai mici pe care le aveam, știuci care probabil i-ar fi bucurat pe pescari
ceva mai începători, așa cum eram și eu cu ani în urmă. Totuși cât de mare
trebuie să fie știuca vieții? Ăsta este termenul – „știuca vieții”. 150 cm? 200
cm? Unde trebuie să ajungi pentru a spune: „Fraților, eu mă opresc aici. Am
știuca vieții”. Știți starea aceea, când prinzi o știucă mare. După niște zeci
de știuci banale, într-o zi perfectă, o aduci la minciog. Aduci în barcă știuca
de peste un metru, recordul. Faci poze, îi dai drumul și te așezi pe banchetă.
Încă îți tremură mâinile. Dacă ești fumător, îți aprinzi o țigară. Dacă te-ai
lăsat de fumat, îți aprinzi o țigară. Dacă nu ești fumător, te prostești și-i
ceri o țigară amicului din barcă. Stai, nu mai pescuiești, privești celălalt
pescar cum lansează, cum recuperează, cum prinde din când în când câte o
știucă. Știi că nu mai poți pescui, cel puțin pentru niște minute bune. Orice
știucă obișnuită care va veni nu-ți va mai da satisfacție. Preferi să stai și
să privești. Apoi, după o vreme, vei pescui detașat, distrat, fără să vrei cu
adevărat să mai prinzi ceva. Pescuiești doar așa, cum fac piloții de curse după
ce au câștigat cursa, mai aleargă o tură, două, să salute publicul. În mod
logic, dacă asta este povestea unei zile de pescuit, tot așa ar trebui să fie
și povestea unei vieți de pescuit. Știuca maximă, mamut. Cât ar trebui să
fie?”.